Acum mulți ani, una dintre companiile din portofoliul nostru trecea printr-un proces amplu de reorganizare.
Printre atribuțiile mele se număra și una care nu apare niciodată în fișa postului: să merg în teritoriu și să discut cu angajații afectați de disponibilizări.
De cele mai multe ori mergeam singură.
Într-o dimineață, am pornit la drum către unul dintre punctele de lucru. Tânără, ambițioasă, convinsă că diploma, bunul-simț și argumentele logice pot rezolva orice.
Ce poate merge rău?
Ajung la destinație.
În curtea întreprinderii mă aștepta un grup compact de salariați.
După expresiile de pe fețele lor, am înțeles rapid că nu pregătiseră un comitet de întâmpinare.
Am intrat în clădire.
Au intrat și ei după mine.
Am ajuns în birou.
Au ajuns și ei.
Toți.
La un moment dat, unul dintre ei a preluat rolul de purtător de cuvânt și mi-a comunicat, pe un ton care nu lăsa loc de interpretări:
Intrăm toți odată.
Discutăm toți odată.
Și facem cum spunem noi.
De felul meu sunt calmă, empatică și evit conflictele.
Dar există momente rare în care Berbecul din mine își amintește că are coarne.
Acela a fost unul dintre ele.
M-am ridicat, i-am privit și le-am răspuns cât se poate de liniștit:
„Nu. Veți intra pe rând, în ordinea în care vă chem eu. Și se va proceda exact conform deciziei companiei.”
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.
Genul acela de liniște în care și tu te întrebi dacă ceea ce ai spus a fost extrem de curajos sau extrem de neinspirat.
Din fericire, a fost prima variantă.
Au intrat pe rând.
Am discutat cu fiecare.
Am gestionat întreaga procedură.
Iar la final am plecat întreagă, cu toate membrele la locul lor și fără să fiu nevoită să folosesc ieșirea de urgență.
Cu sufletul puțin mai greu, însă.
Pentru că dincolo de proceduri, decizii și organigrame, afli povești de viață. Oameni cu rate, copii, planuri și griji.
Iar la vremea aceea eram încă un antreprenor foarte tânăr, plin de idealuri și convins că poți rezolva orice doar cu suficientă bunăvoință.
Nu învățasem încă una dintre lecțiile importante ale businessului:
Poți să lucrezi cu suflet. Dar nu poți să conduci businessul cu sufletul.
Uneori trebuie să iei decizii dificile.
Alteori trebuie doar să ai curajul să intri singur într-o încăpere plină de oameni care nu sunt deloc bucuroși să te vadă.
Și, dacă ai noroc, să ieși de acolo cu aceeași mașină cu care ai venit.
Morala: În HR, cele mai importante instrumente nu sunt Codul Muncii, laptopul sau procedurile. Sunt calmul, fermitatea și capacitatea de a rămâne om chiar și atunci când porți vești pe care nimeni nu vrea să le audă.
HR-ul bate filmul. Toate întâmplările sunt reale. Din păcate pentru HR.
