Featured Case Study

HR-ul bate filmul

La începuturile antreprenoriatului, când Activ Uman era încă la primii pași, am preluat administrarea unui grup de patru firme.
Pe vremea aceea, amenzile pentru munca nedeclarată nu aveau dimensiunile de astăzi, însă ce au găsit colegele noastre în momentul preluării colaborării era suficient să ridice pulsul oricărui profesionist HR.
Nu era vorba despre câteva documente lipsă.
Nu era vorba despre câteva contracte întârziate.
Era genul de situație pe care o privești câteva secunde în tăcere și te întrebi dacă ai înțeles bine ce vezi.
Cel puțin jumătate dintre persoanele care lucrau efectiv în companii nu erau, în acte, salariați.
Oficial, nu existau.
Neoficial, veneau la muncă în fiecare zi.
În primele săptămâni, una dintre colege intrase într-o rutină aproape amuzantă. În fiecare dimineață mergea la director și întreba:— Astăzi mai trecem și noi la alb vreo 5-6 persoane?
Răspunsul venea deseori, aproape cuvânt cu cuvânt:— Lasă-i, doamnă, că poate pleacă singuri…
Problema era că oamenii nu plecau.
Iar riscurile nu plecau nici ele.
A urmat o perioadă lungă de explicații, calcule, discuții și multă muncă de convingere. Pas cu pas, persoană cu persoană, contract cu contract, situația a început să se așeze.
Nu peste noapte.
Nu fără rezistență.
Dar s-a așezat.
În cele din urmă, toți oamenii care munceau efectiv în companie au ajuns să fie înregistrați legal.
Iar asta avea să facă diferența.
Pentru că mediul era unul tensionat, iar reclamațiile către ITM curgeau constant. Când lucrezi într-un climat toxic, cineva este aproape întotdeauna pregătit să ridice telefonul.
Și într-o zi, s-a întâmplat.
Fără anunț.
Fără avertisment.
Trei inspectori ITM au intrat direct în sediu pentru control.
S-au așezat la masa de consiliu și au anunțat sec:— Noi nu plecăm de aici până nu verificăm tot ce am venit să verificăm.
Tradus în documente, însemna:
dosarele tuturor salariaților activi din cele patru firme;
dosarele tuturor salariaților încetați în ultimii doi ani;
statele de plată pe ultimii doi ani;
documentele care justificau fiecare operațiune.
Controlul a durat șase ore.
Șase ore în care s-au verificat dosar după dosar, document după document, pagină după pagină.
Nu a fost un control prietenos.
Nu a fost un control în care cineva să ofere încurajări sau zâmbete.
A fost unul dintre acele momente în care simți că fiecare foaie pe care o întinzi peste masă îți poate ridica sau coborî pulsul.
După șase ore, când una dintre colege s-a ridicat de la masa de consiliu, îi tremurau genunchii.
Consumul nervos fusese uriaș.
Și atunci a venit concluzia inspectorilor:
„Felicitări, doamnă, pentru modul în care gestionați activitatea. La cât de dificile sunt societățile acestea, nu ne așteptam să găsim asemenea ordine.”
Uneori, în HR, victoria nu arată ca într-un film.
Nu există muzică triumfală.
Nu există aplauze.
Există doar șase ore de control, câteva kilograme pierdute din stres și o propoziție care îți confirmă că toate discuțiile, toate explicațiile și toate insistențele de a face lucrurile corect au meritat.
Morala episodului
În HR există o regulă simplă: problemele ignorate nu dispar. Ele doar așteaptă să vină controlul.
Iar între „Lasă-i, că poate pleacă singuri” și „Felicitări pentru ordine” stau, de cele mai multe ori, luni întregi de muncă invizibilă.
Muncă pe care nu o vede nimeni.
Până într-o zi, când o vede ITM-ul. 😊